EVIDENŢA ARHEOLOGICĂ; prelucrări metale

p. 248

18.2. Evidenţa arheologică colaterală [B. prelucrări metale§]

Domeniul prelucrării metalelor reprezintă un dosar covârşitor, dincolo de competenţa reală a autorului acestor rânduri. Evident, nu îmi propun să rezolv nimic, pe întinderea câtorva pagini. Mă voi opri doar asupra unor aspecte care ar putea pune în valoare (sau contradicţie!) concluziile obţinute din cercetarea ceramicii.

p. 249

În privinţa obţinerii fierului, datele pe care le deţinem pentru spaţiul cultural Ipoteşti-Cândeşti sunt puţine, iar descoperirile sunt restrânse la un mic perimetru, în interiorul judeţului Prahova, respectiv Şirna şi Budureasca[53], probabil în legătură cu o sursă regională de minereu, chiar dacă ea nu a fost încă identificată[54]. Seria celor 16 cuptoare de redus minereu de la Şirna nu este importantă atât prin număr (care este totuşi mare), cât prin repartizarea relativ egală în timp, între secolele IV şi X[55], cât şi prin similitudinea frapantă de dimensiuni şi proces tehnologic. Aceste mici furnale, răspunzând unor necesităţi locale, restrânse (dar şi unor resurse mici, probabil), constituie una dintre cele mai interesante probe de continuitate tehnologică pe teritoriul Munteniei, de-a lungul unor secole care au însemnat multe schimbări – de pildă pentru ceramică, pentru care demonstraţia de “continuitate” este mult mai dificilă. Asemănarea cu cuptoarele de la Budureasca 4 este o probă a “tradiţiei locale”[56]. În schimb, metoda de reducere a fierului în oalele de lut, pusă de specialişti în seama slavilor, este atestată numai în Moldova de nord, Bucovina şi Basarabia, pentru secolele VII-IX[57]. Faptul în sine nu-i exclude pe slavi din Muntenia, dar subliniază mai bine distribuţia în spaţiu a unor aşezări potenţial slave, cât şi cronologia decalată, faţă de obiectivele propuse prin această lucrare.

Rezultate surprinzător de interesante a obţinut Ştefan Olteanu pe studiul brăzdarelor de plug şi mai ales a cuţitelor de plug[58]. Comparaţiile cu Pannonia şi Bulgaria sunt suficient de convingătoare, însă deocamdată lipseşte din analiză situaţia din Basarabia şi din alte teritorii răsăritene, pentru ca argumentul continuităţii prin unelte sau practici agricole să fie validat. Reprezentarea acestor piese pe paliere cronologice cât mai strânse ar fi iarăşi de dorit.

De la metalurgia fierului la arme – nu este decât un pas. Personal, zona de cercetare nu mi se pare promiţătoare (de altfel nici nu s-a bucurat în arheologia română a epocii de o atenţie specială). Descoperirile sunt puţine şi se restrâng la câteva vârfuri de săgeţi. Problema cu acest gen de arme este că niciodată nu ştii care este a vânătorului şi care a victimei, iar prezenţa ei într-o aşezare are semnificaţii echivoce. Cât despre posibilul sprijin pentru o datare mai strânsă – din câte ştiu nu există încercări serioase pe această linie, fiindcă tipurile de săgeţi ale secolului al VI-lea au folosire îndelungată. Pe de altă parte, chiar numărul restrâns de piese împiedică o tentativă serioasă de studiu tipologic sau alte determinări care ar putea aduce contribuţii semnificative la istoria secolului al VI-lea. Un singur fapt este clar: populaţia din Câmpia Română nu este o populaţie războinică.

În privinţa obiectelor de vestimentaţie şi podoabă – problemele sunt din ce în ce mai complicate. Se poate spune atât că unele obiecte vestimentare şi de podoabă pot constitui bune criterii de cronologie relativă[59], dar, pe de altă parte, că nu sunt elemente sigure de determinare etno-culturală[60]. În ce măsură însă obiectele metalice asigură cronologia complexelor (fie şi relativă) în care au fost găsite – chestiunea este mult mai delicată. Prin natura lor, obiectele metalice pot supravieţui (în circulaţie) producătorilor: se găsesc monede de secol II în tezaure îngropate la sfârşitul secolului al VI-lea (Troianul), sau fibule romane în necropole de secol XIV[61]. Atunci când “întârzierea” nu durează secole, ci numai decenii, astfel de obiecte pot îndrepta judecata cronologică dincolo de limitele superioare reale şi rezonabile. Apartenenţa lor culturală este, pe de altă parte, subiectul unor dispute interminabile. Am să citez, aproape la întâmplare, două exemple:

p. 250

Primul exemplu sunt fibulele digitate miniaturale cu placa piciorului în formă de liră, tip Sărata Monteoru-Drănic[62], sau tip I-C Werner, încadrate de Kühn în grupa a II-a “Kiev”, sunt absente în Peninsula Balcanică, Pannonia, Crimeea, Nipru Mijlociu, dar sunt numeroase în Prusia Orientală (folosite probabil de slavi, dar nici măcar acest lucru nu e clar); se găsesc însă şi în cimitirul 3 de la Bratei (de înhumaţie), deci în mediu gepidic. E adevărat că am demonstrat conivenţa gepizilor şi slavilor de la Dunărea Mijlocie, când vine vorba despre a jefui în Imperiu, însă nu s-a demonstrat convieţuirea directă a acestor populaţii, cu atât mai puţin în intra-carpatic. Prezenţa olăriei lucrate cu mâna, la Moreşti (de pildă), cu buze alveolate (pentru prima parte a secolului al VI-lea !)[63], nu este un semn încurajator, fiindcă slavii aveau să practice acest decor după mai bine de un veac.

Al doilea exemplu provoacă aceleaşi observaţii (medii culturale distincte), dar pentru actori diferiţi. Pentru tipul Teodor I.5 (Werner I-H, Pergamon-Tei), cu cap de serie la Tei, are analogii şi la Sărata Monteoru dar şi în necropola de înhumaţie de la Piatra Frecăţei, adică în mediu roman.

Fără îndoială că aceste obiecte de port aveau semnificaţii deosebite pentru societatea secolelor studiate. În mediul roman târziu, aceste piese erau purtate în special de autorităţi de diverse ranguri, şi nu este nici o îndoială că funcţia ei socială a fost asimilată în barbaricum. Este suficient să ne gândim la echivalentul în monedă al materiei prime folosite, pentru a înţelege că era un obiect de prestigiu pe care nu şi-l putea permite oricine. Prin această prizmă, populaţia rurală de la nordul Dunării nu era tocmai consumatorul ideal al acestor produse. Din cele circa 80 de fibule digitate, de aşa numitul tip slav, recenzate de profesorul Dan Gh. Teodor, 30 provin din morminte (majoritatea de înhumaţie) 19 din aşezări, restul fiind descoperiri întâmplătoare[64]. Având în vedere numărul relativ mare de aşezări cercetate, proporţia de 19 la 30 (prima cifră s-ar putea referi, ipotetic, la autohtoni) indică poziţia subordonată a acestei populaţii, dar şi relativa ei conectivitate la structurile de comandă ale populaţiilor alogene.

Distribuţia unor piese este relativ convingătoare în sensul alocării lumii slave. Fibulele tip Pietroasele[65] se concentrează în câteva areale distincte, în primul rând în Prusia orientală (cele mai numeroase), în Câmpia Română şi într-o zonă restrânsă de la Niprul mijlociu (de la Cigirin şi împrejurimi), celelalte piese fiind răspândite. Dacă ipoteza originii tipului la Nipru este probabilă, ipoteza că piesele din Prusia Orientală se datorează comerţului cu chihlimbar, deşi foarte ispititoare şi probabilă, va trebui să aştepte publicarea necropolei de la Sărata Monteoru. Dacă acest ultim element se verifică, atunci aceste podoabe s-au produs, la un moment dat, şi la Dunărea de Jos, ca şi migraţia grupului de la Nipru în zona Buzăului (probabil). Interesant, faţă de concluziile pe ceramică, este că analiza morfologică nu a perceput nici un fel de influenţe de la Nipru (cu o posibilă excepţie). Explicaţia că slavii, din această parte a Europei şi din acest moment istoric (a doua jumătate a sec. VI), nu mai produceau ceramică, pare singura salvatoare, fiindcă răspândirea acestui tip de fibule pe tot teritoriul dintre Carpaţi şi Dunărea de Jos atestă prezenţa slavilor niprovieni, fie şi în număr restrâns. La limită, caracterul curat slav al acestei populaţii este discutabil, fiindcă teritoriul de origine se află la intersecţia culturilor Korceak, Tusemlia-Kolocin şi Penkovka[66]. Începem deci să ne explicăm forma ciudată a vasului (din nefericire nepublicat) de la Budureasca, despre care la momentul respectiv (§ 14) afirmasem că ar putea să provină din cultura Kolocin. Pe de altă parte, răspândirea relativ echilibrată a pieselor pe teritoriu (una la Pietroasele, două la Bucureşti, două în bazinul Vedea şi două în Oltenia), asigură asupra controlului relativ uniform al teritoriului, cel puţin într-o fază de la finalul secolului. Cine erau purtătorii acestor piese de port? Există practic numai câteva posibilităţi. Una ar fi ca piesele să fie pierdute, de războinici, în timpul campaniilor militare; a doua posibilitate ar fi să fie războinici slavi (?), relativ izolaţi, reprezentanţi ai stăpânitorilor în teritoriu, variantă pe care o consider mai puţin plauzibilă, cel puţin pe motivul că nu cunosc nici o atestare a unei asemenea situaţii[67]; cel mai plauzibil pare ca însemnele de recunoaştere să

p. 251

fi fost purtate de mici stăpânitori locali, care îşi conduceau propriile comunităţi, dar care reprezentau interesele (economice şi militare) ale unor conducători militari slavi. Aceasta este o schemă de integrare socială a unor migratori cu populaţiile locale, cu numeroase analogii istorice; integrare socială în sensul subordonării unei populaţii străine cu cele mai mici eforturi posibile, prin respectarea unor “autonomii”.

De aici şi până la negarea populaţiei de sorginte daco-romană[68], la nord de Dunăre, pentru simplul motiv că în tipologia cuiva există, la stânga fluviului, numai “fibule de tip slav”[69] – este cale lungă. Este departe de mine intenţia de a face critica lucrării lui Uwe Fiedler, dar câteva chestiuni sunt ciudate şi trebuie spuse. Aria fibulelor slave este identică cu a aşezărilor de bordeie. Nici o descoperire nu marchează “aria tezaurelor monetare” (linia Dunării în aval de Argeş). Dar nu numai că aceste tezaure au aparţinut, cel puţin o parte de timp, unor slavi, dar avem informaţii clare asupra unor campanii de represalii exact în acelaşi perimetru, din apropiere de Durostorum. Nici harta distribuţiei fibulelor germanice nu este mai puţin curioasă[70]. Ea acoperă spaţiul dintre Dunăre şi Balcani şi reprezintă – după domnia sa – piese purtate de mercenarii germani din armata romană. Ar putea fi aşa – nimic de spus. Însă este curios că aceste piese sunt din ce în ce mai puţine, avansând spre vest, şi că sunt mai multe în Moesia Secunda şi mai puţine în Dacia Ripensis, adică mai multe în Thracia decât în Illyria. Or, în această ultimă provicie ştim sigur că au acţionat trupe federate de origine herulă, gepidică şi longobardă. În Thracia, după plecarea ostrogoţilor...?

Evident, chestiunea fibulelor de tip romano-bizantin se pune cam în aceiaşi termeni[71], dar cu alţi stăpâni. Concurenţa politico-militară este astfel exprimabilă aproape în termeni aritmetici.

Comparaţia concluziilor pe care le putem trage de pe studiul ceramicii, cu alte domenii de cunoaştere istorică, poate fi extrem de benefică pentru realizarea unui tablou cât mai complet al epocii. Cooperarea cu numismatica pare cea mai profitabilă şi aduce informaţii complementare exploatabile. Comparaţia cu piesele de port – pe care abia am schiţat-o în aceste rânduri – este în bună măsură mult mai dificilă, iar contrastele de interpretare sunt mult mai greu de soluţionat. Că aşa stau lucrurile – este natural, fiindcă cele două serii de obiecte – ceramica şi piesele de port – exprimă paliere distincte ale societăţii. Dar banii – nu exprimă ei oare tot clasa celor puternici? De cele mai multe ori – da. Însă analizele numismatice permit sesizarea destul de precisă a “stării de sănătate” a unei societăţi, iar acest diagnostic este unul de ansamblu. De aceea paralelismul celor două serii de informaţii produce concluzie compatibilă. Din contră, ce înseamnă circulaţia monetară pentru epoca hunică, cu unicele ei piese princiare?...

MAI DEPARTE – antropologie

§ Subcapitolul este prea mare, aşa încât a fost împărţit în mai multe fişiere).

[53] Din orizontul Cireşanu, de fapt (TEODORESCU & 1993 a, fig. 6).

[55] TEODOR D. 1996, p. 16; aceste cuptoare se distribuiau, într-un raport mai vechi (OLTEANU & 1986, p. 157), în număr de 3 pentru secolele IV-V, 6 pentru secolele VI-VII şi alte 3 pentru secolele VIII-X (deci un total de 12 la acel moment).

[56] Publicarea unui raport amănunţit pentru importanta aşezare de la Şirna ar prilejui o comparaţie directă a tipurilor funcţionale, deci necesare verificare a aserţiunii mele (“continuitate”), cât şi un material ceeramic comparativ foarte important, cel puţin pentru arealele nordice ale Munteniei.

[61] Situaţie relatată de profesorul Victor Spinei la o sesiune de comunicări, cred că referitor la Căpriana (Basarabia).

[65] CURTA & 1995, v. în special harta de la fig. 20.

[67] Să ne amintim însă că distribuţia ciudată a complexelor de la Ciurel (unde, pentru fiecare episod de locuire există câte o locuinţă izolată, care este mai bogat dotată decât restul), moment în care m-am întrebat dacă semnifică o separaţie socială).